Capra neagră

Acum aproape două milioane de ani, în perioadele glaciare ale cuaternarului, pe vremea mamuţilor şi a rinocerilor lânoşi, clima era chiar pe gustul ei. Însă topirea gheţarilor şi încălzirea climei nu au speriat-o, capra neagră (Rupicapra rupicapra) retrăgându-se pe înălţimile alpine ale Eurasiei şi câştigând titlul de „cel mai bătrân“ mamifer din ţara noastră.

În zilele noastre, caprele negre mai pot fi întâlnite în România în numai câteva masive muntoase. Drumeţii care se încumetă pe crestele din Munţii Rodnei, Piatra Craiului, Bucegi, Făgăraş, Retezat sau din Munţii Vrancei (unde au fost introduse de curând) pot spera să aibă norocul de a le întâlni. Trăind în ciopoare de 5-30 de exemplare, conduse de femele bătrâne şi cu experienţă, caprele negre sunt însă dificil de zărit de către turişti. Ţapii, santinelele grupului, dau alarma la cel mai mic zgomot. Şuieratul caracteristic şi loviturile în pământ cu picioarele din faţă au darul de a-i alarma pe ceilalţi membri ai grupului, care imediat se fac nevăzuţi printre stâncile ascuţite ale înălţimilor alpine. Iar terenul accidentat, câteodată imposibil de parcurs chiar şi pentru un pasionat al muntelui cu experienţă, nu reprezintă nici o problemă pentru caprele negre. Acestea se disting printr-o agilitate ieşită din comun, putând face salturi chiar şi de 2 metri înălţime şi 6 metri lungime. La nevoie, se pot avânta chiar şi în traversarea înot a lacurilor alpine, însă acest lucru le epuizează.

Echipament de alpinist

Traiul la munte, chiar dacă plăcut, nu a fost niciodată prea uşor. Iar zonele cu adevărat alpine, adică deasupra limitei superioare a pădurilor de conifere, cer condiţii speciale. Nimic din toate acestea nu a împiedicat-o să-şi continue existenţa din cele mai vechi timpuri până astăzi. Fie iarnă, fie vară, capra neagră este întotdeauna pregătită. De altfel, adaptarea plină de succes a acestui mamifer la mediul montan este demonstrată cel mai bine de picioare. Copitele mari pot fi desfăcute pentru a evita scufundarea în stratul gros de zăpadă din timpul iernii. Marginile copitelor, ascuţite şi tari, îi permit o bună ancorare pe pământ, iar la interior sunt foarte aderente, permiţându-i astfel să alerge în jos chiar şi în zonele cele mai stâncoase. Astfel, chiar şi pe stâncile abrupte, capra neagră poate atinge o viteză de 50 km/oră.

Omul, cel mai periculos „prădător“

Printre duşmanii naturali ai acestor mamifere alpine se numără urşii, lupii, râşii şi acvilele de munte. Cu toate acestea, numărul caprelor negre nu este periclitat de prădători, ci de cel mai de temut duşman al naturii, în general, şi anume omul. Braconajul a eliminat o dată capra neagră din Munţii Rodnei, la începutul anilor ’20, când armele rămase după primul război mondial au fost folosite fără discernământ. Repopularea artificială a acestei zone a readus capra neagră în Munţii Rodnei, dar, chiar şi aşa, a fost nevoie de declararea speciei ca „monument al naturii“ pentru a o salva de la dispariţia totală.

Portret de familie

Rupicapra rupicapra face parte din familia Bovidae, care se remarcă prin faptul că toţi membrii acesteia (ambele sexe) au coarne, care cresc în fiecare an şi pe care nu şi le pierd niciodată. Capra neagră este însă un gen distinct şi nu are rude apropiate în lumea copitatelor. Oamenii de ştiinţă consideră „capra de zăpadă“, din America de Nord, şi seraul şi goraluşul, din Asia Centrală, ca fiind cele mai apropiate rude ale acestui mamifer alpin. La o primă privire, ambele sexe arată la fel. Totuşi, masculii sunt mai grei decât femelele, cântărind cam 30 până la 40 kg toamna devreme, în timp ce femelele ajung rar la 30 kg. Capra neagră din Carpaţi este printre cele mai mari din lume, având o greutate cu circa 10% mai mare decât cea din Alpi.